Liderii nu pleacă pentru numele unei companii. Pleacă pentru un perimetru și pentru o problemă care merită rezolvată.

Elena Cramba
Partner, Executive Search

Table of contents
Share
Despre oamenii care pleacă fără să fugă
În satele vechi din jurul Clujului, un meșter dulgher care își petrecuse ani buni ridicând o casă trainică rareori se lăsa ademenit de promisiunea uneia mai frumoase. Pleca însă dacă cineva din valea vecină îi bătea la poartă, îi arăta un acoperiș a cărui grindă principală începuse să cedeze și îi spunea că nu are pe nimeni altcineva căruia să-i încredințeze lucrarea. Prima casă era bine făcută, îi știa fiecare îmbinare și o bună parte din ea purta urma mâinilor lui, iar poate tocmai de aceea o putea lăsa în urmă, fiindcă avea să stea în picioare foarte bine și fără el.
Ne-am tot întors la această imagine în timp ce am însoțit un lider senior printr-una dintre cele mai grele decizii ale carierei sale, aceea de a părăsi o organizație pe care o respectă pentru un rol mai amplu în altă parte.
Cum pleci dintr-o casă bună
Ar fi ușor, și puțin nedrept, să-i povestim drumul ca pe o evadare. Bănuim că el ar fi primul care ar protesta, firma pe care o lasă în urmă este un loc serios și bine condus, unde oamenii își învață meseria cum trebuie și unde standardele se țin chiar și în zilele în care nu verifică nimeni. Mare parte din ceea ce aduce astăzi a învățat acolo, în ani de muncă exigentă alături de oameni despre care vorbește și acum cu căldură.
A pleca dintr-un asemenea loc costă ceva ce nicio ofertă nu acoperă, de la colegii care merită să afle de la tine înainte să afle de la altcineva până la senzația ciudată de a-ți goli biroul la care ai stat ani la rând. Loialitatea, pentru un om ca el, este un cuvânt greu, iar întrebarea a purtat-o cu sine multă vreme până să-și îngăduie s-o rostească cu voce tare.
Discuția dinaintea discuției
Nu a fost un om ușor de adus la masă (și, privind înapoi, ne-am fi îngrijorat dacă ar fi fost). Oamenii de nivelul lui sunt sunați des, își dau seama într-un minut când cineva citește de pe o listă și, într-o piață atât de mică precum a noastră, știu că o singură cafea neglijentă poate ajunge să fie știută de tot orașul până la sfârșitul săptămânii.
Ce ne-a adus la masă a fost încrederea, împreună cu munca lentă și uneori frustrantă de a o păstra intactă în momentele în care a forța lucrurile ar fi fost mai rapid. Sunăm atunci când avem un motiv pe care îl putem explica și un rol pe care îl înțelegem din interior, iar când răspunsul este nu, ne oprim acolo și relația rămâne exact unde era. Oamenii companiilor pentru care lucrăm rămân în afara oricărei discuții pe care o inițiem, o regulă pe care n-o încălcăm niciodată și care, oarecum paradoxal, este tocmai ce ne permite să vorbim deschis cu toți ceilalți. Îi spunem, în lipsa unei formulări mai bune, recrutare făcută cu cap, și așa sperăm să ajungem printre puținele numere pe care un lider senior le are salvate în telefon și pe care le sună primele atunci când se mișcă ceva, fie că e vorba de propriul drum, fie că are nevoie de cineva în echipă.
Ce a înclinat balanța
A scos banii de pe masă încă din primele noastre discuții, aproape ca și cum ar fi vrut să fie sigur că nu îl înțelege nimeni greșit. Ce l-a ținut în conversație a fost felul în care noua companie vorbea despre rol: limpede în privința a ceea ce urma să-i aparțină și a deciziilor care aveau să fie ale lui, cu echipe care să-i raporteze în realitate și nu doar în organigramă. A mai contat și cât de direct i-au vorbit despre starea afacerii, fundații solide, câteva lucruri care trebuie reparate, și faptul că cel care vine va avea, efectiv, voie să le repare.
La un moment dat, în discuții de felul acesta, un om senior nu mai ascultă politicos și începe să se gândească cu voce tare la primele lui nouăzeci de zile. La el s-a întâmplat în clipa în care am încetat să vorbim despre reputația companiei și am coborât la nodurile concrete, iar de acolo înainte aproape că n-am mai pomenit numele de pe clădire.
Se va recunoaște în aceste rânduri, iar noi îi suntem recunoscători pentru încredere și ne bucurăm că am fost alături de el pe această bucată de drum.
Pentru cei care angajează
Multe companii încă se așteaptă ca un brand puternic sau o cifră de afaceri mare să facă cea mai mare parte din convingere, în timp ce pentru cineva care a construit deja lucruri, numele unei companii funcționează mai degrabă ca o carte de vizită. Cele care ajung să-i aibă pe oamenii pe care și-i doresc sunt, de regulă, pregătite să spună ce nu funcționează, devreme și pe șleau. Ardelenii au o vorbă, „nu omu’ face locu’, locu’ face omu’“, pe care o citează de obicei cu o ridicare din umeri, ca pe o constatare despre felul în care ne modelează locurile de muncă. Noi am început s-o citim ca pe un avertisment pentru angajatori, pentru că un loc definit vag îl face până și pe un om foarte bun să se micșoreze ca să încapă în el, iar cei buni observă asta, de obicei, înainte să semneze.
Ce rămâne
Nu știm încă ce va aduce acest capitol pentru el, nimeni nu poate ști cu adevărat, acum. Ce știm este că a ales cu ochii deschiși, că firma pe care o lasă rămâne o casă puternică, ce își va găsi următorul om pregătit să crească acolo, și că prudența care l-a făcut atât de greu de abordat este, probabil, aceeași calitate care îl va servi cel mai bine în noul rol.
O întrebare pentru orice fondator sau consiliu de administrație care se pregătește să caute un lider senior: dacă omul pe care îl vreți cel mai mult v-ar întreba mâine ce i-ar aparține și ce ar avea voie să repare, ce i-ați răspunde? și ar fi suficient ca să-l facă să plece dintr-o casă bună?






